Imi amintesc cum, la 18 ani, voiam sa schimb lumea.
Ascultam cu mila povestirile de casnicie ale colegelor mele mai varstnice si-mi spuneam ca habar n-au sa-si iubeasca barbatii, sa-si educe copiii si ca eu ma voi descurca mult mai bine.
Imi vine sa rad de inocenta mea de atunci.
Am ajuns si eu o femeie inselata si-o mama departe de-a fi perfecta. Ma surprind, chiar si pe mine, cand, in loc sa-mi iau copilul in brate si sa-i explic de ce e bine sa-si grabeasca pregatirile de culcare, strig si amenint.
Si, cum am ajuns sa fiu inselata? E numai vina lui? E numai vina mea? Am incercat totul sau am lasat multe lucruri la voia intamplarii? I-am acordat prea multa incredere sau l-am neglijat? Il mai vreau? Ma mai vrea? Si, eterna intrebare: sa ramanem impreuna pt. copil? E departe de-a fi un tata pefect, dar copilul il iubeste mult. M-a intrebat aseara despre divort. M-am infiorat. Oare simte ceva? Ce-ar trebui sa fac? As vrea sa pot raspunde imbratisarilor sotului meu. As vrea sa ma prefac ca nu ma macina dar MA MACINA.Cum sa il sarut si sa-l strang in brate cand, poate, cu ceva timp in urma, altcineva a fost in locul meu? Incerc sa-mi pun ordine in ganduri pt. a putea, apoi, sa-mi pun ordine-n viata.